Ioan Es. Pop
Nacionalidad:
Rumanía
E-mail:
Biografia
Ioan Es. Pop / Rumania
إيوان أس بوب / رومانيا
auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai,
a descoperit gena morţii.
nu a nemuririi, ci a morţii.
cea care, cnd ai nceput să drdi,
paralizează dintr-o dată spaima
şi te fereşte de groaza vieţii de dincolo,
cnd eşti pe cale să pleci.
am dat fuga repede-n vărai
să-l ntlnesc şi să-mi rezolv
spaima de moarte, dar
era luni şi ăla plecase la
trg la şomcuta, aşa că
l-am plătit pe unul cu maşină
să mă ducă la şomcuta.
muream pe mine de spaima că voi muri.
vezi bine că ăla nu era-n trg
n şomcuta, dar mi-au spus
că s-a dus la baia mare, unde
cartofii se vnd mai bine,
aşa că am pornit spre baia mare.
spaima crescuse pe mine ct casa.
şi dă-i prin baia mare şi caută-l
şi pnă la urmă unul a zis
că s-a dus la crşmă să se-mbete
şi bate tu toate crşmele şi a treia zi,
cnd l-au adus acasă, avea
maţele peste el şi
maşina salvării nu mai voia să pornească.
12 octombrie 1992
mă ntorc acasă după ani şi ani de
umblat prin bucureşti
şi mă ntorc cu o plasă goală n mnă
şi iese ea la poartă şi mi zice păi
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la cştig,
parcă ziceai că tu, n doi ani, o să cştigi ct alţii n patru
şi uite că acum n-aduci nimic.
ba, uite, dragilor, chiar nimic am cştigat.
şi aduc atta nimic acasă ct n-a putut aduna
nimeni n ăştia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atta
nimic ct am cştigat.
n urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
cnd or să se deşarte toate-n curtea noastră
nimeni n-o să aibă atta nimic ca şi noi.
ntr-un an, doi, o să fie mai căutat dect aurul.
o să vindem din el numai cnd va fi la mare preţ.
fiţi siguri, dragilor, atta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gndul la voi.
mă ntorc acasă o singură dată pe an, n noiembrie,
atunci cnd morţii mei se hotărăsc dintr-o dată să moară.
adun un an ntreg bani pentru asta.
nu mă pot lăsa nengropat.
după cum nu mă pot sluji de nefericire tot timpul. trebuie
să plătesc. morţii mei trebuiesc nmormntaţi.
n noiembrie, cnd viaţa e ncă n toi, eu trebuie să mă ntorc acasă,
cineva precis a murit iar, pe cineva din casa noastră
precis trebuie iar să-l plngem.
n-am bani ntotdeauna. dar ntotdeauna
cineva se cară dintre noi şi pnă să ajung să
fiu eu acela, trebuie să plătesc.
nu ne mai face plăcere să ne ntlnim de sărbători dar
cnd pleacă unul ne ntlnim negreşit.
pentru că altfel pentru cel n lipsă s-ar putea să hotărască alţii
şi noiembrie următor nu mai e departe
şi peste toate astea petrecem pe cinste, nu degeaba
adunăm tot anul care vine bani.
12 octombrie 1976
de patru generaţii, n dosul casei noastre curge
un pru cu snge ntunecat.
de ani şi ani, tatăl meu l acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui l acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rndul meu să-l acopăr curnd,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că suntem n rnd cu lumea,
toamna ne facem că strngem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem dect să aşteptăm, să
pndim cine vine la rnd, unul din noi
sigur vine la rnd.
ne petrecem ziua urndu-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar pnă la o dată următoare.
n timpul ăsta, pe pru se scurge o şuviţă de
snge ntunecat, l acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi n rnd cu lumea.
12 octombrie 1992
sunt un bărbat singur. nu-i nici o mndrie n asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi numai că ntre nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire.
unii au bani mulţi, alţi au speranţe
deşarte nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.
iar cnd, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.
12 octombrie, altă dată
la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.
erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie.
nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit
mulţi ani pentru asta. n-am mai rs de atunci.
mna mea a nceput să scrie.
anul subţire al pulberii e aproape de sfrşit.
şi nici nu l-am simţit prea bine, ba chiar aş zice
că ne-a fost mai bine ca altădată, uneori am fost chiar fericiţi,
ceea ce nu se poate spune şi despre alţi ani ai noştri.
poate asta se datorează şi faptului că anul acesta
am fost foarte obosiţi şi am dormit mult mai mult ca n alţi ani.
ba poate nici nu ne-am trezit ca-n alte dăţi
şi am fost deznădăjduiţi cu măsură, dacă pot spune aşa.
n schimb, s-au nmulţit orele n care nu fac nimic, chiar dacă
muncesc mult, ntreaga zi. trebuie să se-mplinească doi-
trei ani de cnd nu mai fac nimic. dar, ntr-adevăr, muncesc pe
rupte, ntreaga zi, pentru că seara e bine să fiu
foarte obosit, att de obosit nct să dorm mult,
foarte mult, pnă-ntr-atta nct ntr-o zi să
pot dormi fără oprire iar a doua zi să continuu să dorm
şi a treia zi.
nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car
la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mne pe el
n miez de noapte tocmai la şomcuta mare,
la atta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia
autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm
patru ceasuri ncolo, patru ceasuri ncoace
cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?
dacă-i pe aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea devreme,
n-o să mă trezesc n miez de noapte pentru o nebunie ca asta.
şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală
dragul mamei, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,
du-te să-l ajuţi să te ridice,
de trei zile zaci acolo fără suflare
şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,
dragul nostru.
la treizeci şi şase, am nvăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai
de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,
cu buzele groase, cu o mnă sărită din umăr,
cu cauciucul de pe pntece tăiat. pnă la urmă,
numai atta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu
şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu
ce i s-a dat unui om.
de asta, n cămara unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.
la dumnezeul meu, acesta, nu mi e ruşine să mă rog
nici cnd mă ntorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să-i arunc
două-trei vorbe deşucheate nainte să mă prăbuşesc
cu capul pe masă şi cu mna peste beregata lui.
e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat.
dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător.
şi cnd mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude,
totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară
că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci cnd mă rog
nu urlu. nu mă jelui. nu cer ndurare. am nvăţat să mă rog
ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,
e limpede: nu am venit de-acolo.
mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori
şuierndu-i n urechea teafără un cntec deocheat,
el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,
mai puţină singurătate-n casa asta.
poate doar moartea mi va fi la fel de nemiloasă
ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte
pentru fiecare dintre-ai lui n parte.
pe dumnezeul meu eu nsă-l pot ierta şi pentru asta,
el n-are habar, doarme căzut ntr-o rnă pe masă,
cnd mă rog nu urlu, el oricum n-aude,
abia lălăi un cntec deşucheat, mă clatin spre el, i caut gtlejul,
mă-mpleticesc şi-ngenunchi.
banchetul
aşa a fost mereu n casa noastră:
trei paturi prin care trebuiau să treacă
pe rnd toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a
urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege
şi pe asta s-a ntemeiat casa noastră.
noi suntem ultimii născuţi. celor nou-născuţi
li s-a menit să şadă-n colţul luminos al ncăperii.
suntem prea proaspeţi pe lume ca să nţelegem
că n casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră
e doar patul luminat de sub fereastră.
trec ani buni pnă băgăm de seamă că părinţii
stau şi ei aici, dar ntr-un alt pat, mai ndepărtat,
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mult mai ncet dect noi.
dar trec ani buni pnă să nţelegem asta.
şi ntr-o zi descoperim că dincolo de ei, n colţul
cel mai ntunecat al ncăperii, e un al treilea pat
şi cnd aflăm ncetăm să mai rdem
noi credeam că acolo, n umbră, se termină ntreaga lume
şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni
nu-l ia n seamă;
mi se spune doar: acolo este bătrnul casei, este tatăl tuturor.
deci acolo este un tată, deci colţul acela există, mi spun.
apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea
l auzim pe cel din colţul acela cum gfie neplăcut
dracul l-a pus n aceeaşi ncăpere cu noi.
mi locuiesc ncă patul de lngă fereastră dar nu mai rd
de cel care gfie n colţul opus:
n sinea mea cred că n chip voit nu ne e arătat.
şi cnd este scos ntr-o zi afară, e scos din ncăpere
cu umbră cu tot şi pentru noi rămne un mare necunoscut.
mi se dă voie să pipăi doar scndura nouă a sicriului.
n schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece
cu umbră cu tot n patul celui plecat,
eu trec n patul lui, o carne tnără ocupă patul meu dinainte,
dar totul se petrece ncet şi dintr-un
pat n altul se trece după multă aşteptare, a cştiga
următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,
unei ncleştări lungi şi ascunse.
cei din primul pat rvnesc deja la al doilea, se
vede asta n ochii lor, eu nsumi mă simt
mnat noaptea de-o rvnă grozavă să-i iau locul
celui din al treilea pat, care gfie acum
tot mai neplăcut n colţul lui ntunecat.
şi ntr-o zi, patul al treilea este iar uşurat şi
cel de acolo este scos afară şi bine vrt n patul al patrulea
peste care se pune capac, să nu se ntoarcă cumva, pentru că
patul lui a şi fost ocupat şi n patul al doilea s-au şi năpustit ceilalţi
şi n primul pat se aud oaspeţi noi care ncă nu aud
cum cineva ncepe să gfie-n patul din fund şi acela sunt chiar.
şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.
Poems in English
october 12, 1992
i return home after years and years
of walking about in bucharest
and i return with an empty shopping bag in my hand
and she comes to the gate and she says well,
our dear son, didn't you say you were going to make money,
that in two years you'd make as much money as others in four?
and now, look, you bring nothing.
but, look, my folks, it's exactly nothing that i earned.
and i bring home so much nothing that anyone
could ever gather in these two years.
i couldn't even carry alone so much
nothing as i got my hands on.
behind me come the carts full of nothing,
about to break down under the weight of it.
when they'll all be unloaded in our backyard
nobody will have so much nothing as we do.
a year or two from now it will be worth more than gold.
we'll start selling some of it only when its price is high.
be sure, my dear ones, nobody has so much nothing.
for two years i kept gathering thinking only of you.
i come back home once a year, in november.
when my dead ones decide suddenly to die.
i save money a whole year for that.
i cannot leave myself unburried.
just as i cannot use my unhappiness all the time. i must
pay. my dead ones must be burried.
in november, when life is still going strong, i must return home,
someone has certainly died again, and again we must certainly mourn
someone from our house.
i dont always have money. but always
one of us goes away and until my turn comes
to be the one, i must pay.
we dont enjoy it any more meeting on holidays, but
when one of us leaves, we meet without fail.
because otherwise the others might decide for the missing one
and next november is not too far away
and besides, we have such a great time, it is not in vain
that we save money all next year long.
october 12, 1976
for four generations, behind our house there has flowed
a stream of dark blood.
for years and years, my father has been covering it with straw and
leaves
so the neighbors won't find out. and his father also covered it with
straw and leaves
and maybe my turn will come soon to cover it
because it is not good for the neighbors to find out what is flowing
there.
in spring we pretend to plow and sow,
so it will seem we are in line with everybody else.
in fall, too, we pretend to gather the crops
to look like the rest, so that nobody will notice
that in fact all we do is wait
to see who is coming next, one of us
for sure is coming next.
we spend the day hating the one who will escape, although
he who escapes, escapes only till next time.
meanwhile, down this stream flows a strand of
dark blood, we've been covering it for years and years
with straw and leaves,
it is not good for the neighbors to find out what is flowing there,
we must seem to be in line with everybody else.
october 12, 1992
i'm a lonely man. nothing to be proud of. there are armies
of unhappy people who run about and look for
other unhappy people - only that between the unhappy and the unhappy
there are many degrees of unhappiness.
some have much money, others have vain
hopes - there aren't only unhappy people
of one kind.
and when, however, they meet,
the unhappy people make revolutions, after which
everything is taken away from them.
october 12, some other time
when i was ten they bought me my first shoes.
they were long and yellow like coffins.
i never wore them. they punished me
many years for that. i stopped laughing then.
my hand began to write.
the thin year of the dust is almost at its end.
and we didn't even feel it very much; i would even say
that it wasn't any better than before, sometimes we've even been happy,
which can't be said about other years of ours.
maybe this is due to the fact that this year
we've been very tired and we've slept much more than in other years.
and maybe we didn't even wake up as on other occasions
and we were moderately desperate, if i can say that.
on the other hand, the hours when i didn't do anything multiplied, even
though
i worked hard, all day long. it must be two-
three years since i have done much of anything. but, indeed, i have been
breaking my back working, all day long, because in the evening it is good
to be very tired, so tired that i can sleep long,
very long, so much that one day i will be
able to sleep continuously, and the second day to go on sleeping,
the third day too.
I don't know what got into my father to yoke the oxen to the cart
at midnight, to wake me up and say to me come on.
after i die i sleep long sleeps. where, i said,
he said: to şomcuta mare. what could have pushed him
in the dead of the night all the way to şomcuta mare,
so far away from our village? and why not take
the bus, at six in the morning; why wander for
four hours getting there, four hours back
with the soft and slow plodding of our oxen?
if that's what it takes, from now on you won't see me back home any too soon,
i won't get up in the dead of night for such foolishness.
then she comes closer and she says: get up,
my dear son, your father
is about to go to fetch you from şomcuta,
go and help him to lift you,
it's been three days since you have been lying there breathless
and it is only last night that they gave us notice,
our dear son.
at thirty-six, i learned to pray. i barely managed to find
a god of my own, a rubber doll, torn to shreds,
with thick lips, with an arm out of its shoulder,
with its rubber belly slit. after all,
this is all the godship that i have ever been given to find
and maybe this rubber doll is not the least god
ever given to man.
because of that, in the room where i live, i put him in a place of honor,
on the table.
i am not ashamed to pray to this god of mine,
not even when i come back home staggering, hardly able to throw at him
two or three foul words before collapsing
with my head on the table and one hand on his throat.
it is true, with this rubber god i'll be less forgiven.
but, crippled though he is, he seems less indifferent.
and when i pray i do not shout, there is no point, he doesn't hear anyway.
i cut off his ear just in case, so that it might seem
that, had i left it, he would have heard me. so when i pray
i do not shout. i do not lament. i do not ask for forgiveness. i learned
how to pray
as to any useless thing. i no longer look to the sky;
it is clear: i didn't come from there.
i pray as i can: sometimes wallowing on the floor, sometimes
hissing in his remaining ear a shameless song.
he doesn't hear anyway, but with him there is less fear,
less loneliness in this house.
maybe for me only death will be as merciless
as the death everyone else's god prepares
for each of his own.
i can forgive my god however for this too,
he doesn't know a thing, he sleeps fallen on one side on the table.
when i pray i do not shout, he doesn't hear anyway,
i barely mumble a raunchy song, i stagger toward him, i look for his throat,
i stumble and i fall on my knees.
the banquet
it has always been like this in our house:
three beds through which everybody has had to pass
one after the other, and all of us, for generations,
have followed this path and this has in time become law
and our house has founded itself upon it.
we are the latest born. to the newly born it
has been given to sit in the bright corner of the room.
we are too fresh in this world to understand
that there are others, more people, in this house. our world
is only the bed lit by the window.
a good many years go by till it comes to our notice that our parents
live in here too, but in a different bed, farther along,
which the light reaches with much more difficulty.
they make less noise, they move more slowly than we do.
but a good many years pass till we understand this.
and one day we discover that beyond them, in the
darkest corner of the room, there is a third bed
and when we find this out we stop laughing
we thought the whole world stopped there, in the shadows.
and now we find out that someone is breathing there and no one
pays any attention to him;
i am told only: that is the old man of the house, he is everyone's
father;
therefore there is a father, therefore that corner exists, i tell
myself.
then we become accustomed and forget and only at night
do we hear the one in that corner with his annoying breathing
it's the devil that put him in the same room with us.
i still live in the bed next to the window, but i don't laugh any more
at the one breathing hard in the opposite corner:
deep in myself i believe it's on purpose that he isn't shown to us.
and when he's carried out one day, he's carried from the room
together with his shadow and he remains for us a great unknown.
i am allowed to touch only the new board of the coffin.
in exchange, my father, from the second bed, moves on
together with his shadow into the bed of him who has gone,
i move into his bed, young flesh occupies my former bed,
but everything happens slowly and one passes from one bed
into another only after much waiting: taking over
the next bed comes only after a terrible fight,
a long hidden struggle.
those in the first bed already long for the second, this
can be seen in their eyes, i myself feel
pushed at night by a burning desire to take the place
of the one in the third bed, who is breathing hard now
more and more disagreeably in his dark corner.
and one day, the third bed is unburdened again and
the one in there is carried out and properly shoved into the fourth bed,
over which a lid is put to keep him from somehow coming back, since
his bed has already been taken and the others have already rushed into
the second bed
and in the first bed one can hear new guests who don't hear yet
how someone starts breathing hard in the bed in the back and that one
is myself.
and in that moment, the day seemed to get more intense.
[Translated into English by Nathaniel Smith, K. Shaver and Ion Cretu]
Poems in Hollandaise
ik meed het alsof ik er, weglopend, aan kon ontsnappen.
maar ik kende zijn muren veretterd met haat als een oeroude schimmel
en zijn van haat wakke plafond en van haat bevende vloer
en de buren die spiedden door de vensters om te zien wat er bij ons aan de hand was
vier generaties hebben hier doorlopend gehaat, niemand is eraan ontsnapt.
bij ons in huis neemt de haat nu nog de plaats in van ikonen,
eten en drinken. zonder haat vloeien de zondagen voorbij
troebel als loog. in het begin is er misschien alleen de haat geweest van diegene
die van liefde verstoken was, maar later, voor diegenen die volgden,
is ze een natuurlijke haat geworden, een gevoel dat bij het huis hoort, onze adelbrief
en een tijd lang heeft niemand onder ons zich een andere kameraad uitgezocht
[Uit het Roemeens vertaald door Jan H. Mysjkin]
Poems in Spanish
al otro lado de la calle del bar donde estoy sentado, bebiendo,
est la iglesia. el padre y yo, hace muchos aos que nos llevamos espiando,
el uno al otro.
a mi tambin me gustara servir a dios pero tengo miedo.
a l tambin le gustara beber conmigo pero le falta valenta.
l me levanta la cruz, con ira,
y me amenaza y luego le levanto yo
mi jarra de cerveza y yo le amenazo
y doy patadas furiosamente y l tambin se enfurece
y desde detrs de las ventanas da patadas y agita los brazos.
tal vez no debo frecuentar el bar los domingos
tan temprano, a las siete de la maana; l empieza
la misa a las nueve. pero a las siete, a las siete en punto,
se acerca furtivamente al altar y comenzamos a hacernos seales.
durante dos horas nos espiamos sin cesar, y cuando comienza la misa
l ya no es el mismo: pronuncia palabras oscuras ante sus filigreses,
alza la voz, pronuncia un sermn equivocado, se para,
y todo este tiempo se tropieza a menudo con el altar,
corre la cortina y me busca y comienza a dar saltos
y empuja hacia mi la cruz, demonaco.
truena tan violento que puede que se rompan las ventanas y luego
me pongo an ms furioso y levanto todava ms alto mi jarra de cerveza
y el recurre una vez ms a los fieles y les habla,
pero no lo puede sostener por mucho tiempo, y termina el sermn con sobrada prisa,
ansioso de despedir a la gente cuanto antes para poder volver a la ventana.
es probable que en el sermn hable de m y de mi pecado.
igual que siempre hablo de l a mi gente del bar.
un da, entraremos en la iglesia, cabezas inclinadas,
todos los que estamos impulsados por el destino y trastornados,
y el padre nos perdonar y nos dar su bendicin.
entonces celebraremos una estupenda fiesta, padre,
todo corre a mi cuenta, podrs beber sin problema, no tenemos a quien
delatarte, y luego iremos a tu casa, y seguiremos bebiendo,
ser tarde un domingo noche, no nos ver nadie,
pero deja de amenazarme, tengo ya un terrible miedo
a los que me amenazan con la vida eterna, padre
te dije que te esquivaras de las maanas,
su sol crudo no es para nosotros.
mientras el sol de nuestro mundo, borroso y denso,
humea escasamente el horizonte. estamos
ante el nacimiento de otro mundo y de otros soles.
te has quedado solo. est bien. tienes todo el pasado a mano.
has visto el mal con los ojos abiertos de par en par y sanars.
un da comprenders que todo lo que brilla
te trae ms cercana la muerte.
las tardes, sin embargo, aqu te gustarn:
ests en la era de mundos lvidos,
medio sombreados, medio desconocidos.
seas bienvenido. aqu el futuro
est casi acabado.
son profundos, como las rosas, como las hojas,
el pensamiento los esparce. recuerda
de cunta muerte que somos capaces
y de cunta tierra hay en el cielo.
pero son profundos, como las rosas de otoo.
la hoja de las manos suspira al caer
como un pjaro sobrevolando el mediterrneo
agotando la luz de las aguas.
con todo, deca, hay demasiada nieve.
el invierno nev por su boca.
ella tambin no consinti que se vieran ms.
cay sobre sus manos y los extingui.
con treinta y seis, aprend a rezar. apenas logr encontrar
un dios propio, una mueca de goma, hecha trizas,
con labios gruesos, un brazo separado del hombro,
su vientre de goma rajado. despus de todo,
ste es el nico dios que se me ha dado a encontrar
y tal vez esta mueca de goma no sea el menor dios
nunca dado al hombre.
por eso, en la habitacin donde vivo, le coloqu en un sitio de honor,
sobre la mesa.
no tengo vergenza de rezar a este dios mo,
y menos cuando vuelvo a casa tambaleando, apenas capaz de dirigirle
dos o tres blasfemias antes de desplomarme
la cabeza sobre la mesa y la mano en su garganta.
es verdad, con este dios de goma ser menos perdonado.
pero, por mutilado que est, parece menos indiferente.
y cuando rezo no grito, no tiene sentido, no oye nada.
le cort una oreja por si acaso, para que pareciera
que, habindola dejado estar, me hubiera odo. as que cuando rezo
no grito. no lamento. no pido absolucin. aprend
a rezar
como a cualquier baratija. ya no miro al cielo;
est claro: yo no vine de all.
rezo como pueda: a veces revolcndome en el suelo, a veces
susurrando en la oreja que le queda una cancin obscena.
no oye nada, pero con l hay menos miedo,
menos soledad en esta casa.
acaso para m slo la muerte ser tan sin piedad
como la muerte que prepara el dios de todos los dems
para cada uno de los suyos.
puedo perdonar a mi dios sin embargo para esto tambin,
no sabe nada, duerme cado de un lado sobre la mesa.
cuando rezo no grito, no oye nada,
yo apenas murmuro una cancin indecente, me tambaleo hacia l, busco su garganta,
doy un traspi y me caigo de rodillas.
no s cmo se le meti en la cabeza a mi padre eso de uncir los bueyes al carro
a la medianoche, despertarme y decirme ven.
despus de morir yo duermo sueos largos. dnde?, dije yo.
dijo: a şomcuta mare. qu le podra haberle propulsado
en las altas horas de la noche vijar hasta şomcuta mare,
tan lejos de nuestra aldea? y por qu no tomar
al autobus, a las seis de la madrugada?; por qe errar
cuatro horas para llegar, cuatro horas para volver
con el caminar fatigoso, lento y simple de nuestros bueyes?
si esto es necesario, desde hoy difcilmente me vers en casa;
no me levantar en las altas horas para tales tonteras.
entonces ella se acerca y dice: levntate,
mi querido hijo, tu padre
est a punto de ir a buscarte en şomcuta,
ve y aydale a levantarte.
hace tres das que llevas all tumbado sin aliento,
y fue slo anoche que nos lo dijeron,
nuestro querido hijo.
en la poca cuando estaban mancilladas por alcoholes,
envueltas en harapos y humilladas por infortunios,
mis carnes eran religiosas.
acaso no aparecieran tan jvenes como en este momento,
cuando mi piel las enrosca de forma tan apretada,
pero por ellas he experimentado temores que
otros jams conocern y alegras no autorizadas
de las que otros nunca podrn soar.
yo debo recomenzar una vez ms mostrndome resuelto
contra m mismo, una vez ms abandonar
a todos o todo, decaer de nuevo
como en los viejos tiempos, al menos por la onza de horror
con la que, siempre, he recuperado mis dones naturales.
porque
إيوان أس بوب / رومانيا
auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai,
a descoperit gena morţii.
nu a nemuririi, ci a morţii.
cea care, cnd ai nceput să drdi,
paralizează dintr-o dată spaima
şi te fereşte de groaza vieţii de dincolo,
cnd eşti pe cale să pleci.
am dat fuga repede-n vărai
să-l ntlnesc şi să-mi rezolv
spaima de moarte, dar
era luni şi ăla plecase la
trg la şomcuta, aşa că
l-am plătit pe unul cu maşină
să mă ducă la şomcuta.
muream pe mine de spaima că voi muri.
vezi bine că ăla nu era-n trg
n şomcuta, dar mi-au spus
că s-a dus la baia mare, unde
cartofii se vnd mai bine,
aşa că am pornit spre baia mare.
spaima crescuse pe mine ct casa.
şi dă-i prin baia mare şi caută-l
şi pnă la urmă unul a zis
că s-a dus la crşmă să se-mbete
şi bate tu toate crşmele şi a treia zi,
cnd l-au adus acasă, avea
maţele peste el şi
maşina salvării nu mai voia să pornească.
12 octombrie 1992
mă ntorc acasă după ani şi ani de
umblat prin bucureşti
şi mă ntorc cu o plasă goală n mnă
şi iese ea la poartă şi mi zice păi
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la cştig,
parcă ziceai că tu, n doi ani, o să cştigi ct alţii n patru
şi uite că acum n-aduci nimic.
ba, uite, dragilor, chiar nimic am cştigat.
şi aduc atta nimic acasă ct n-a putut aduna
nimeni n ăştia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atta
nimic ct am cştigat.
n urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
cnd or să se deşarte toate-n curtea noastră
nimeni n-o să aibă atta nimic ca şi noi.
ntr-un an, doi, o să fie mai căutat dect aurul.
o să vindem din el numai cnd va fi la mare preţ.
fiţi siguri, dragilor, atta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gndul la voi.
mă ntorc acasă o singură dată pe an, n noiembrie,
atunci cnd morţii mei se hotărăsc dintr-o dată să moară.
adun un an ntreg bani pentru asta.
nu mă pot lăsa nengropat.
după cum nu mă pot sluji de nefericire tot timpul. trebuie
să plătesc. morţii mei trebuiesc nmormntaţi.
n noiembrie, cnd viaţa e ncă n toi, eu trebuie să mă ntorc acasă,
cineva precis a murit iar, pe cineva din casa noastră
precis trebuie iar să-l plngem.
n-am bani ntotdeauna. dar ntotdeauna
cineva se cară dintre noi şi pnă să ajung să
fiu eu acela, trebuie să plătesc.
nu ne mai face plăcere să ne ntlnim de sărbători dar
cnd pleacă unul ne ntlnim negreşit.
pentru că altfel pentru cel n lipsă s-ar putea să hotărască alţii
şi noiembrie următor nu mai e departe
şi peste toate astea petrecem pe cinste, nu degeaba
adunăm tot anul care vine bani.
12 octombrie 1976
de patru generaţii, n dosul casei noastre curge
un pru cu snge ntunecat.
de ani şi ani, tatăl meu l acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui l acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rndul meu să-l acopăr curnd,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că suntem n rnd cu lumea,
toamna ne facem că strngem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem dect să aşteptăm, să
pndim cine vine la rnd, unul din noi
sigur vine la rnd.
ne petrecem ziua urndu-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar pnă la o dată următoare.
n timpul ăsta, pe pru se scurge o şuviţă de
snge ntunecat, l acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi n rnd cu lumea.
12 octombrie 1992
sunt un bărbat singur. nu-i nici o mndrie n asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi numai că ntre nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire.
unii au bani mulţi, alţi au speranţe
deşarte nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.
iar cnd, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.
12 octombrie, altă dată
la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.
erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie.
nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit
mulţi ani pentru asta. n-am mai rs de atunci.
mna mea a nceput să scrie.
anul subţire al pulberii e aproape de sfrşit.
şi nici nu l-am simţit prea bine, ba chiar aş zice
că ne-a fost mai bine ca altădată, uneori am fost chiar fericiţi,
ceea ce nu se poate spune şi despre alţi ani ai noştri.
poate asta se datorează şi faptului că anul acesta
am fost foarte obosiţi şi am dormit mult mai mult ca n alţi ani.
ba poate nici nu ne-am trezit ca-n alte dăţi
şi am fost deznădăjduiţi cu măsură, dacă pot spune aşa.
n schimb, s-au nmulţit orele n care nu fac nimic, chiar dacă
muncesc mult, ntreaga zi. trebuie să se-mplinească doi-
trei ani de cnd nu mai fac nimic. dar, ntr-adevăr, muncesc pe
rupte, ntreaga zi, pentru că seara e bine să fiu
foarte obosit, att de obosit nct să dorm mult,
foarte mult, pnă-ntr-atta nct ntr-o zi să
pot dormi fără oprire iar a doua zi să continuu să dorm
şi a treia zi.
nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car
la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mne pe el
n miez de noapte tocmai la şomcuta mare,
la atta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia
autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm
patru ceasuri ncolo, patru ceasuri ncoace
cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?
dacă-i pe aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea devreme,
n-o să mă trezesc n miez de noapte pentru o nebunie ca asta.
şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală
dragul mamei, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,
du-te să-l ajuţi să te ridice,
de trei zile zaci acolo fără suflare
şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,
dragul nostru.
la treizeci şi şase, am nvăţat să mă rog. am făcut rost cu chiu cu vai
de un dumnezeu al meu, o păpuşă din gumă, ferfeniţită,
cu buzele groase, cu o mnă sărită din umăr,
cu cauciucul de pe pntece tăiat. pnă la urmă,
numai atta dumnezeire mi-a fost dat mie să aflu
şi nu-i, poate, păpuşa asta din gumă cel mai puţin dumnezeu
ce i s-a dat unui om.
de asta, n cămara unde stau, l-am pus la loc de cinste, pe masă.
la dumnezeul meu, acesta, nu mi e ruşine să mă rog
nici cnd mă ntorc acasă pe patru cărări, abia reuşind să-i arunc
două-trei vorbe deşucheate nainte să mă prăbuşesc
cu capul pe masă şi cu mna peste beregata lui.
e drept, cu dumnezeul ăsta de gumă o să fiu mai puţin iertat.
dar, aşa schilod cum este, pare mai puţin nepăsător.
şi cnd mă rog nu urlu, n-are rost, oricum n-aude,
totuşi i-am retezat urechea, ca să-mi pară
că dacă i-o lăsam m-ar fi putut auzi. deci cnd mă rog
nu urlu. nu mă jelui. nu cer ndurare. am nvăţat să mă rog
ca la orice lucru fără rost. nu mă mai uit la cer,
e limpede: nu am venit de-acolo.
mă rog cum pot: uneori tăvălit pe duşumea, alteori
şuierndu-i n urechea teafără un cntec deocheat,
el oricum n-aude, dar cu el e mai puţină teamă,
mai puţină singurătate-n casa asta.
poate doar moartea mi va fi la fel de nemiloasă
ca moartea pe care dumnezeul celorlalţi o pregăteşte
pentru fiecare dintre-ai lui n parte.
pe dumnezeul meu eu nsă-l pot ierta şi pentru asta,
el n-are habar, doarme căzut ntr-o rnă pe masă,
cnd mă rog nu urlu, el oricum n-aude,
abia lălăi un cntec deşucheat, mă clatin spre el, i caut gtlejul,
mă-mpleticesc şi-ngenunchi.
banchetul
aşa a fost mereu n casa noastră:
trei paturi prin care trebuiau să treacă
pe rnd toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a
urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege
şi pe asta s-a ntemeiat casa noastră.
noi suntem ultimii născuţi. celor nou-născuţi
li s-a menit să şadă-n colţul luminos al ncăperii.
suntem prea proaspeţi pe lume ca să nţelegem
că n casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră
e doar patul luminat de sub fereastră.
trec ani buni pnă băgăm de seamă că părinţii
stau şi ei aici, dar ntr-un alt pat, mai ndepărtat,
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mult mai ncet dect noi.
dar trec ani buni pnă să nţelegem asta.
şi ntr-o zi descoperim că dincolo de ei, n colţul
cel mai ntunecat al ncăperii, e un al treilea pat
şi cnd aflăm ncetăm să mai rdem
noi credeam că acolo, n umbră, se termină ntreaga lume
şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni
nu-l ia n seamă;
mi se spune doar: acolo este bătrnul casei, este tatăl tuturor.
deci acolo este un tată, deci colţul acela există, mi spun.
apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea
l auzim pe cel din colţul acela cum gfie neplăcut
dracul l-a pus n aceeaşi ncăpere cu noi.
mi locuiesc ncă patul de lngă fereastră dar nu mai rd
de cel care gfie n colţul opus:
n sinea mea cred că n chip voit nu ne e arătat.
şi cnd este scos ntr-o zi afară, e scos din ncăpere
cu umbră cu tot şi pentru noi rămne un mare necunoscut.
mi se dă voie să pipăi doar scndura nouă a sicriului.
n schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece
cu umbră cu tot n patul celui plecat,
eu trec n patul lui, o carne tnără ocupă patul meu dinainte,
dar totul se petrece ncet şi dintr-un
pat n altul se trece după multă aşteptare, a cştiga
următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,
unei ncleştări lungi şi ascunse.
cei din primul pat rvnesc deja la al doilea, se
vede asta n ochii lor, eu nsumi mă simt
mnat noaptea de-o rvnă grozavă să-i iau locul
celui din al treilea pat, care gfie acum
tot mai neplăcut n colţul lui ntunecat.
şi ntr-o zi, patul al treilea este iar uşurat şi
cel de acolo este scos afară şi bine vrt n patul al patrulea
peste care se pune capac, să nu se ntoarcă cumva, pentru că
patul lui a şi fost ocupat şi n patul al doilea s-au şi năpustit ceilalţi
şi n primul pat se aud oaspeţi noi care ncă nu aud
cum cineva ncepe să gfie-n patul din fund şi acela sunt chiar.
şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.
Poems in English
october 12, 1992
i return home after years and years
of walking about in bucharest
and i return with an empty shopping bag in my hand
and she comes to the gate and she says well,
our dear son, didn't you say you were going to make money,
that in two years you'd make as much money as others in four?
and now, look, you bring nothing.
but, look, my folks, it's exactly nothing that i earned.
and i bring home so much nothing that anyone
could ever gather in these two years.
i couldn't even carry alone so much
nothing as i got my hands on.
behind me come the carts full of nothing,
about to break down under the weight of it.
when they'll all be unloaded in our backyard
nobody will have so much nothing as we do.
a year or two from now it will be worth more than gold.
we'll start selling some of it only when its price is high.
be sure, my dear ones, nobody has so much nothing.
for two years i kept gathering thinking only of you.
i come back home once a year, in november.
when my dead ones decide suddenly to die.
i save money a whole year for that.
i cannot leave myself unburried.
just as i cannot use my unhappiness all the time. i must
pay. my dead ones must be burried.
in november, when life is still going strong, i must return home,
someone has certainly died again, and again we must certainly mourn
someone from our house.
i dont always have money. but always
one of us goes away and until my turn comes
to be the one, i must pay.
we dont enjoy it any more meeting on holidays, but
when one of us leaves, we meet without fail.
because otherwise the others might decide for the missing one
and next november is not too far away
and besides, we have such a great time, it is not in vain
that we save money all next year long.
october 12, 1976
for four generations, behind our house there has flowed
a stream of dark blood.
for years and years, my father has been covering it with straw and
leaves
so the neighbors won't find out. and his father also covered it with
straw and leaves
and maybe my turn will come soon to cover it
because it is not good for the neighbors to find out what is flowing
there.
in spring we pretend to plow and sow,
so it will seem we are in line with everybody else.
in fall, too, we pretend to gather the crops
to look like the rest, so that nobody will notice
that in fact all we do is wait
to see who is coming next, one of us
for sure is coming next.
we spend the day hating the one who will escape, although
he who escapes, escapes only till next time.
meanwhile, down this stream flows a strand of
dark blood, we've been covering it for years and years
with straw and leaves,
it is not good for the neighbors to find out what is flowing there,
we must seem to be in line with everybody else.
october 12, 1992
i'm a lonely man. nothing to be proud of. there are armies
of unhappy people who run about and look for
other unhappy people - only that between the unhappy and the unhappy
there are many degrees of unhappiness.
some have much money, others have vain
hopes - there aren't only unhappy people
of one kind.
and when, however, they meet,
the unhappy people make revolutions, after which
everything is taken away from them.
october 12, some other time
when i was ten they bought me my first shoes.
they were long and yellow like coffins.
i never wore them. they punished me
many years for that. i stopped laughing then.
my hand began to write.
the thin year of the dust is almost at its end.
and we didn't even feel it very much; i would even say
that it wasn't any better than before, sometimes we've even been happy,
which can't be said about other years of ours.
maybe this is due to the fact that this year
we've been very tired and we've slept much more than in other years.
and maybe we didn't even wake up as on other occasions
and we were moderately desperate, if i can say that.
on the other hand, the hours when i didn't do anything multiplied, even
though
i worked hard, all day long. it must be two-
three years since i have done much of anything. but, indeed, i have been
breaking my back working, all day long, because in the evening it is good
to be very tired, so tired that i can sleep long,
very long, so much that one day i will be
able to sleep continuously, and the second day to go on sleeping,
the third day too.
I don't know what got into my father to yoke the oxen to the cart
at midnight, to wake me up and say to me come on.
after i die i sleep long sleeps. where, i said,
he said: to şomcuta mare. what could have pushed him
in the dead of the night all the way to şomcuta mare,
so far away from our village? and why not take
the bus, at six in the morning; why wander for
four hours getting there, four hours back
with the soft and slow plodding of our oxen?
if that's what it takes, from now on you won't see me back home any too soon,
i won't get up in the dead of night for such foolishness.
then she comes closer and she says: get up,
my dear son, your father
is about to go to fetch you from şomcuta,
go and help him to lift you,
it's been three days since you have been lying there breathless
and it is only last night that they gave us notice,
our dear son.
at thirty-six, i learned to pray. i barely managed to find
a god of my own, a rubber doll, torn to shreds,
with thick lips, with an arm out of its shoulder,
with its rubber belly slit. after all,
this is all the godship that i have ever been given to find
and maybe this rubber doll is not the least god
ever given to man.
because of that, in the room where i live, i put him in a place of honor,
on the table.
i am not ashamed to pray to this god of mine,
not even when i come back home staggering, hardly able to throw at him
two or three foul words before collapsing
with my head on the table and one hand on his throat.
it is true, with this rubber god i'll be less forgiven.
but, crippled though he is, he seems less indifferent.
and when i pray i do not shout, there is no point, he doesn't hear anyway.
i cut off his ear just in case, so that it might seem
that, had i left it, he would have heard me. so when i pray
i do not shout. i do not lament. i do not ask for forgiveness. i learned
how to pray
as to any useless thing. i no longer look to the sky;
it is clear: i didn't come from there.
i pray as i can: sometimes wallowing on the floor, sometimes
hissing in his remaining ear a shameless song.
he doesn't hear anyway, but with him there is less fear,
less loneliness in this house.
maybe for me only death will be as merciless
as the death everyone else's god prepares
for each of his own.
i can forgive my god however for this too,
he doesn't know a thing, he sleeps fallen on one side on the table.
when i pray i do not shout, he doesn't hear anyway,
i barely mumble a raunchy song, i stagger toward him, i look for his throat,
i stumble and i fall on my knees.
the banquet
it has always been like this in our house:
three beds through which everybody has had to pass
one after the other, and all of us, for generations,
have followed this path and this has in time become law
and our house has founded itself upon it.
we are the latest born. to the newly born it
has been given to sit in the bright corner of the room.
we are too fresh in this world to understand
that there are others, more people, in this house. our world
is only the bed lit by the window.
a good many years go by till it comes to our notice that our parents
live in here too, but in a different bed, farther along,
which the light reaches with much more difficulty.
they make less noise, they move more slowly than we do.
but a good many years pass till we understand this.
and one day we discover that beyond them, in the
darkest corner of the room, there is a third bed
and when we find this out we stop laughing
we thought the whole world stopped there, in the shadows.
and now we find out that someone is breathing there and no one
pays any attention to him;
i am told only: that is the old man of the house, he is everyone's
father;
therefore there is a father, therefore that corner exists, i tell
myself.
then we become accustomed and forget and only at night
do we hear the one in that corner with his annoying breathing
it's the devil that put him in the same room with us.
i still live in the bed next to the window, but i don't laugh any more
at the one breathing hard in the opposite corner:
deep in myself i believe it's on purpose that he isn't shown to us.
and when he's carried out one day, he's carried from the room
together with his shadow and he remains for us a great unknown.
i am allowed to touch only the new board of the coffin.
in exchange, my father, from the second bed, moves on
together with his shadow into the bed of him who has gone,
i move into his bed, young flesh occupies my former bed,
but everything happens slowly and one passes from one bed
into another only after much waiting: taking over
the next bed comes only after a terrible fight,
a long hidden struggle.
those in the first bed already long for the second, this
can be seen in their eyes, i myself feel
pushed at night by a burning desire to take the place
of the one in the third bed, who is breathing hard now
more and more disagreeably in his dark corner.
and one day, the third bed is unburdened again and
the one in there is carried out and properly shoved into the fourth bed,
over which a lid is put to keep him from somehow coming back, since
his bed has already been taken and the others have already rushed into
the second bed
and in the first bed one can hear new guests who don't hear yet
how someone starts breathing hard in the bed in the back and that one
is myself.
and in that moment, the day seemed to get more intense.
[Translated into English by Nathaniel Smith, K. Shaver and Ion Cretu]
Poems in Hollandaise
ik meed het alsof ik er, weglopend, aan kon ontsnappen.
maar ik kende zijn muren veretterd met haat als een oeroude schimmel
en zijn van haat wakke plafond en van haat bevende vloer
en de buren die spiedden door de vensters om te zien wat er bij ons aan de hand was
vier generaties hebben hier doorlopend gehaat, niemand is eraan ontsnapt.
bij ons in huis neemt de haat nu nog de plaats in van ikonen,
eten en drinken. zonder haat vloeien de zondagen voorbij
troebel als loog. in het begin is er misschien alleen de haat geweest van diegene
die van liefde verstoken was, maar later, voor diegenen die volgden,
is ze een natuurlijke haat geworden, een gevoel dat bij het huis hoort, onze adelbrief
en een tijd lang heeft niemand onder ons zich een andere kameraad uitgezocht
[Uit het Roemeens vertaald door Jan H. Mysjkin]
Poems in Spanish
al otro lado de la calle del bar donde estoy sentado, bebiendo,
est la iglesia. el padre y yo, hace muchos aos que nos llevamos espiando,
el uno al otro.
a mi tambin me gustara servir a dios pero tengo miedo.
a l tambin le gustara beber conmigo pero le falta valenta.
l me levanta la cruz, con ira,
y me amenaza y luego le levanto yo
mi jarra de cerveza y yo le amenazo
y doy patadas furiosamente y l tambin se enfurece
y desde detrs de las ventanas da patadas y agita los brazos.
tal vez no debo frecuentar el bar los domingos
tan temprano, a las siete de la maana; l empieza
la misa a las nueve. pero a las siete, a las siete en punto,
se acerca furtivamente al altar y comenzamos a hacernos seales.
durante dos horas nos espiamos sin cesar, y cuando comienza la misa
l ya no es el mismo: pronuncia palabras oscuras ante sus filigreses,
alza la voz, pronuncia un sermn equivocado, se para,
y todo este tiempo se tropieza a menudo con el altar,
corre la cortina y me busca y comienza a dar saltos
y empuja hacia mi la cruz, demonaco.
truena tan violento que puede que se rompan las ventanas y luego
me pongo an ms furioso y levanto todava ms alto mi jarra de cerveza
y el recurre una vez ms a los fieles y les habla,
pero no lo puede sostener por mucho tiempo, y termina el sermn con sobrada prisa,
ansioso de despedir a la gente cuanto antes para poder volver a la ventana.
es probable que en el sermn hable de m y de mi pecado.
igual que siempre hablo de l a mi gente del bar.
un da, entraremos en la iglesia, cabezas inclinadas,
todos los que estamos impulsados por el destino y trastornados,
y el padre nos perdonar y nos dar su bendicin.
entonces celebraremos una estupenda fiesta, padre,
todo corre a mi cuenta, podrs beber sin problema, no tenemos a quien
delatarte, y luego iremos a tu casa, y seguiremos bebiendo,
ser tarde un domingo noche, no nos ver nadie,
pero deja de amenazarme, tengo ya un terrible miedo
a los que me amenazan con la vida eterna, padre
te dije que te esquivaras de las maanas,
su sol crudo no es para nosotros.
mientras el sol de nuestro mundo, borroso y denso,
humea escasamente el horizonte. estamos
ante el nacimiento de otro mundo y de otros soles.
te has quedado solo. est bien. tienes todo el pasado a mano.
has visto el mal con los ojos abiertos de par en par y sanars.
un da comprenders que todo lo que brilla
te trae ms cercana la muerte.
las tardes, sin embargo, aqu te gustarn:
ests en la era de mundos lvidos,
medio sombreados, medio desconocidos.
seas bienvenido. aqu el futuro
est casi acabado.
son profundos, como las rosas, como las hojas,
el pensamiento los esparce. recuerda
de cunta muerte que somos capaces
y de cunta tierra hay en el cielo.
pero son profundos, como las rosas de otoo.
la hoja de las manos suspira al caer
como un pjaro sobrevolando el mediterrneo
agotando la luz de las aguas.
con todo, deca, hay demasiada nieve.
el invierno nev por su boca.
ella tambin no consinti que se vieran ms.
cay sobre sus manos y los extingui.
con treinta y seis, aprend a rezar. apenas logr encontrar
un dios propio, una mueca de goma, hecha trizas,
con labios gruesos, un brazo separado del hombro,
su vientre de goma rajado. despus de todo,
ste es el nico dios que se me ha dado a encontrar
y tal vez esta mueca de goma no sea el menor dios
nunca dado al hombre.
por eso, en la habitacin donde vivo, le coloqu en un sitio de honor,
sobre la mesa.
no tengo vergenza de rezar a este dios mo,
y menos cuando vuelvo a casa tambaleando, apenas capaz de dirigirle
dos o tres blasfemias antes de desplomarme
la cabeza sobre la mesa y la mano en su garganta.
es verdad, con este dios de goma ser menos perdonado.
pero, por mutilado que est, parece menos indiferente.
y cuando rezo no grito, no tiene sentido, no oye nada.
le cort una oreja por si acaso, para que pareciera
que, habindola dejado estar, me hubiera odo. as que cuando rezo
no grito. no lamento. no pido absolucin. aprend
a rezar
como a cualquier baratija. ya no miro al cielo;
est claro: yo no vine de all.
rezo como pueda: a veces revolcndome en el suelo, a veces
susurrando en la oreja que le queda una cancin obscena.
no oye nada, pero con l hay menos miedo,
menos soledad en esta casa.
acaso para m slo la muerte ser tan sin piedad
como la muerte que prepara el dios de todos los dems
para cada uno de los suyos.
puedo perdonar a mi dios sin embargo para esto tambin,
no sabe nada, duerme cado de un lado sobre la mesa.
cuando rezo no grito, no oye nada,
yo apenas murmuro una cancin indecente, me tambaleo hacia l, busco su garganta,
doy un traspi y me caigo de rodillas.
no s cmo se le meti en la cabeza a mi padre eso de uncir los bueyes al carro
a la medianoche, despertarme y decirme ven.
despus de morir yo duermo sueos largos. dnde?, dije yo.
dijo: a şomcuta mare. qu le podra haberle propulsado
en las altas horas de la noche vijar hasta şomcuta mare,
tan lejos de nuestra aldea? y por qu no tomar
al autobus, a las seis de la madrugada?; por qe errar
cuatro horas para llegar, cuatro horas para volver
con el caminar fatigoso, lento y simple de nuestros bueyes?
si esto es necesario, desde hoy difcilmente me vers en casa;
no me levantar en las altas horas para tales tonteras.
entonces ella se acerca y dice: levntate,
mi querido hijo, tu padre
est a punto de ir a buscarte en şomcuta,
ve y aydale a levantarte.
hace tres das que llevas all tumbado sin aliento,
y fue slo anoche que nos lo dijeron,
nuestro querido hijo.
en la poca cuando estaban mancilladas por alcoholes,
envueltas en harapos y humilladas por infortunios,
mis carnes eran religiosas.
acaso no aparecieran tan jvenes como en este momento,
cuando mi piel las enrosca de forma tan apretada,
pero por ellas he experimentado temores que
otros jams conocern y alegras no autorizadas
de las que otros nunca podrn soar.
yo debo recomenzar una vez ms mostrndome resuelto
contra m mismo, una vez ms abandonar
a todos o todo, decaer de nuevo
como en los viejos tiempos, al menos por la onza de horror
con la que, siempre, he recuperado mis dones naturales.
porque
Desarrollado por: Asesorias Web
